Am
ȋntrebat oamenii acum ceva timp, despre ce vor să le scriu. M-am gândit să ȋncep
o serie care să se numească “Spune-mi ce ai
vrea să ȋţi scriu” şi voi scrie pentru fiecare câte ceva; va primi fiecare un text,
care cum mi-a cerut. Temele de gândire pe care mi le-au dat m-au ȋnspăimântat şi
provocat ȋn egală măsură.
Voi
ȋncepe cu „tema” pe care am primit-o de la Alina Ene, care mi-a cerut să-i scriu
Despre Curaj.
În
primă fază, m-am plâns că e greu, că ce ştiu eu să scriu despre curaj? Că mai
degrabă ar trebui să scrie ea care şi-a luat bicicleta ȋn spate şi a bătut singură
jumătate de lume şi ar fi mai ȋn măsură. Alina, mi-a spus că mă ȋnşel: curajul are
multe chipuri. M-am gândit mult la vorbele ei şi mi-am amintit toate ocaziile când
mie ȋnsămi mi s-a spus că sunt sau am fost curajoasă. Deşi am uitat mare parte
dintre vorbele alea, aşa este. Curajul are multe chipuri şi toate sunt la fel
de frumoase.
Ne-am
obişnuit să asociem curajul cu fapte legendare de eroism. Realitatea ȋnsă, nu stă
deloc aşa.
Gândindu-mă
doar la mine, spre exemplu, curaj a fost când m-am suit ȋn avionul care mă ducea
să fiu operată pe creier sau când am ieşit prima dată singură pe stradă după accidentul
cerebral deşi mergeam prost, strâmb şi oboseam după o suta de metri; curaj a fost
când am dat post primului meu articol pe blog (nu am avut niciodată inimă să-l
recitesc de atunci); curaj a fost când mi-am aruncat scuturile ȋn faţa bărbatului
care apoi mi-a tăvălit sufletul fără să se oprească ȋn loc nici măcar o secundă;
curaj a fost când i-am spus mamei că fumez; curaj a ȋnsemnat să ţin prima dată, ȋn
clasa a şasea, un băiat de mână; curaj a fost să fac prima dată ceva de mâncare.
În
ochii mei, curajul adevărat ia feţe banale şi mărunte, pe care de multe ori le
pierdem ȋn aglomeraţia fiecărei zile. După un timp, ȋmi dau seama cât de mult a
trebuit să strâng din mine şi să pun ȋn gestul respectiv.
Curajul,
de foarte puţine ori este eroic; poate doar ȋn basme. Da, doar acolo Făt Frumos
se luptă cu balaurul şi străbate şapte mări şi şapte ţări. În lumea reală, oamenii
ăştia nu fac decât să fugă de ei ȋnşişi, mascându-şi lipsa de coaie ȋn spatele ȋncercărilor
venite de la Împăratul Roş sau de la fantomele din debara. Uneori e mai uşor să
te lupţi cu balaurii decât să-ţi pui oglinda ȋn faţă.
Cei
mai curajoşi oameni pe care ȋi cunosc ies din casă ȋn fiecare zi, deşi ştiu că ȋn
secunda următoare vor face un atac de panică, sau ştiu să spună „nu pot” şi „ajută-mă”.
Eroii mei adevăriţi nu fug de ei şi cred că ăsta este actul suprem de curaj. Se
aşteaptă pe ei ȋnşişi, ȋşi dau voie să se ajungă din urmă şi să se privească ȋn
ochi. Curajoşii lasă tot şi o iau de la capăt fără să facă bravadă din asta, sunt
eroi netelevizaţi şi nu foarte populari ȋn social media.
Curajos
a fost, spre exemplu, tata care mi-a recunoscut când aveam opt ani că nu mai ştie
să mă ȋnveţe nimic. Curajoasă este prietena mea care ştie să te privească ȋn
ochi şi să ȋţi spună ce crede fără să se joace de-a v-aţi-ascunselea cu mintea ta,
la fel şi cealaltă prietenă care ştie să ȋţi panseze sufletul după ce mai ȋntâi
taie ȋn carne vie, şi-i mai ştiu pe unii care au avut curaj să-şi construiască
viaţa de la zero, sau un prieten care a avut curaj să spună ȋmi pare rău că am
divorţat, am fost un bou, tot pe tine te vreau, de fapt.
Nu
aş mai termina niciodată, dacă m-aş apuca să povestesc curajul oamenilor pe care
ȋi cunosc. Culmea este că până ȋn momentul ȋn care m-a pus Alina să scriu despre
curaj, nu văzusem lucrurile aşa. Nu aveam ochi să văd ce se ȋntâmplă la fiecare
pas ȋn jurul meu.
Acum
ȋmi dau seamă cât de tare mă frustrează când ȋi spun cuiva „Uau, e super tare că
ai făcut chestia aia! Bravo! Eu nu aş fi avut curaj” şi respectivul/a bagatelizează
totul, „Mda, nu e nicio scofală. Oricine ar fi putut”.
Nu
ştim să ȋnţelegem ce mare căcat este uneori simplul fapt că avem curaj să ne trezim
ȋntr-o dimineaţă, apoi şi ȋn altă dimineaţă după aia şi tot aşa, până ne ȋnfrângem
depresiile, până găsim un sens, ce mare curaj e să cauţi un sens când el pare să
fi dispărut şi din ultimul cotlon de pe planetă. Cât de curajoşi suntem uneori
când respirăm adânc şi ne spunem: „Mai merg şi la date-ul ăsta, deşi am sufletul
zdrenţe. Poate...cine ştie”. Cât curaj ȋţi trebuie să pleci dintr-un job confortabil
şi să o iei pe un drum care nu ştii unde va duce, ce curaj ȋţi trebuie să spui
cuiva că eşti gay, sau că nu ȋţi plac roşiile, de cât curaj este nevoie să faci
un copil, sau să râzi pentru o clipă cu poftă.
Curajul
e firesc, simplu şi totuşi al dracu’ de greu ȋn fiecare respiraţie care ȋl ȋnsoţeşte.
Căutăm eroii cu telecomanda, vrem să-i citim ȋn ziare şi totuşi cei mai mişto şi
curajoşi oameni sunt cei care respiră pe perna de alături.
