Tuesday, September 19, 2017

ORAȘUL CA O CAPCANĂ

Ca de obicei, fiecare dintre noi deschide ochii și conștientizează neajunsurile din jur doar în momentul în care se lovește direct de ele. În rest, sunt doar povești. Poveștile altora, până cand devin ale tale.
Port un rahat de orteză, de care o să scap într-un viitor apropiat. Până atunci, trebuie să circul și să supraviețuiesc într-un oraș care se dovedește a fi o cursă cu obstacole foarte greu de trecut. Am mai experimentat „neprietenoșenia” orașului acum niște ani, tot din cauza unor probleme de sanatate, doar că atunci, având alte priorități, mă durea în fund de absolut orice altceva.
Acum, fiecare ieșire din casă este o sursă nesfârșită de frustrare. Mi-e aproape imposibil să-mi imaginez prin ce trebuie să treacă oamenii imobilizați în cărucioare cu rotile și familiile lor, cât timp și câți nervi irosiți din nepăsarea celorlalți.
Nu pot merge pe trotuar pentru că nu am loc de mașinile parcate milimetric de garduri și clădiri, sau pentru că alunec pe rahații de câine. 
Nu pot merge pe stradă, pentru că e aberant și ilogic să mergi pe mijlocul străzii. 
Nu pot merge pe nicăieri, practic, pentru că nu am cum și nu am loc să ocolesc gropile, șanțurile, dâmburile. 
Nu mă pot sprijini de cineva, pentru că două persoane nu au loc, de cele mai multe ori, pe nicăieri.
90% din locurile unde trebuie să ajung sunt extrem de greu accesibile: fie au trepte înalte, fie nu există o amărâtă de balustradă de care să mă pot ține, fie rampele de acces sunt doar niște bătăi de joc la adresa bunului simț sau nu există.
Dacă vrei să cobori cu liftul la metrou, nu ai loc de cei perfect capabili să urce și coboare scări. Dacă vrei să te așezi în autobuz, nu ai cum să ții piciorul întins.
Dacă vrei să traversezi o trecere de pietoni nesemaforizată mai bine îți bagi trei bețe în cur...ori te pregătești să auzi toate înjurăturile imaginabile, ori aștepți să se facă noapte și să se mai decongestioneze traficul. Știu că niciuna dintre variante nu e valabilă, dar dacă nu mă credeți, vă invit să vă prefaceți într-o zi că șchiopătați și să încercați să traversați un bulevard mare pe o trecere de pietoni fără semafor.
Toată lumea cea grăbită și degrabă ajungătoare undeva, dă peste tine, se împiedică de tine, te lovește și tot ei te înjură că le stai în drum. 
Într-o seară, m-au întrebat niște oameni dacă pot ajuta cu ceva. Erau lucrătorii de la salubritate. În altă seară, niște băieți de la o firmă de protecție și pază m-au lăsat să stau într-un loc ferit. În rest, nimeni. 
Nu vrei nimic de la nimeni, dar te gândești cu amar că tu îți dai jos rahatu’ de orteză și-ți reiei goana prin oraș, dar ceilalți? Toți ceilalți ce fac?
În toată povestea asta, și atunci și acum, respect pentru toți șoferii RATB, care m-au așteptat, fără excepție, indiferent cât mi-a luat să ajung și toți cățeii vagabonzi sau cu stăpân, care mi-au “întrebat de sanatate” piciorul, tot fără excepție.
Mă opresc, îmi trag sufletul, înjur bordurile prea înalte și o iau din nou din loc. De câte ori am trecut pe o stradă fără să bag de seamă cât de greu se merge pe ea, fără să mă deranjeze să ocolesc în grabă gropile sau mașinile de pe trotuar? Sunt drumuri pe care le fac în mod curent și habar nu aveam că sunt atât de complicate. 
E greu și am mai spus asta, să poți trăi într-un loc cu design special pentru oameni “normali și perfecți”.