Friday, March 24, 2017

MAGNOLII ROZ

Dintre toate poveștile de demult, una mi-a rămas nescrisă până acum. Nu știu de ce mi-am amintit de ea, ce mi-a venit fix acum. M-am tot întrebat, până mi-am dat seama că, într-unul din drumurile pe care le-am făcut cu taxiul acum vreo două zile, am văzut pe strada de lângă casă o magnolie roz, îmbobocită.
Eu mergeam cu teama în suflet să verific, ca în fiecare an, dacă îmi mai rezistă capul măcar încă puțin, magnoliile erau florile ei preferate. Eu mergeam să îmi verific capul, ei nu i-a mai rezistat. Pur si simplu, într-o zi, capul ei a zis Gata! Până aici! Mi-a ajuns, sunt sătul de magnolii și vise, mă duc să-mi văd de ale mele...și aia a fost.
Mi-a rămas povestea asta a ei atât de neterminată, atât de nescrisă, atât de agățată de suflet, încât nici nu stiu prea bine ce să fac cu ea.
Mi-am promis, la un moment dat, că o să termin cu tristețile, cu melancoliile, mi-am promis că nu mai bocesc în nicio scriere, dar nu am cum. Aici și gata.
În ultima vreme m-am trezit că scriu în jurnal fel și fel de bizareri...scrisori către oamenii care vor citi caietele mele când eu nu voi mai fi, ultime cuvinte pe care le-am înghițit fără curaj in fața unor foști care s-au evaporat din viața mea fără vreun cuvânt, discursuri pentru viitori care poate nu se vor materializa niciodată și peste ani vor fi interesați (aiurea!) de ceea ce am simțit eu când in loc să folosesc cuvinte, mestecam aiurea în tramvai frunze verzi de busuioc, în fine, ați prins ideea-baliverne a pagubă.
Uneori, mai vorbesc și cu ea, alteori îi mai scriu.
Îmi amintesc o iarnă anume când înota printre nămeți până la poarta mea, ca apoi, să asculte hipnotizată, cu ochii ăia imposibil de limpezi, tot ce-i povesteam eu. 
Îmi amintesc că îmi cerea pe atunci să-i povestesc despre băieți, cum e să te săruți, cum e să te ții de mână cu cineva, îmi cerea să-i povestesc orașe și călătorii.
Acum două zile, până am ajuns la clinică, prinsă în capcana urât mirositoare a unui taxi, mă tot întrebam ce i-aș povesti dacă ne-am vedea mâine. Nu-mi venea în minte decât:” Am văzut o magnolie roz și m-am gândit la tine”. Așa și...mai departe?
Și mai departe, nimic. Pe vremuri, mereu m-a apăsat cumva, cât încă era în viață, gândul că îi sunt un fel de model. Mi-a zis-o și maică-sa într-o zi, cu o undă de reproș în glas: “ Ai grijă ce zici și ce faci, că te copiază întocmai”. Halal model ți-ai ales, măi copile! Deloc nu ai fost orientată în viață... Și nu am găsit nimic ce i-aș mai fi putut povesti.
De când s-a dus, viața mea a fost o pendulare constantă între viață și moarte, între prea mult și nimic, prea multe prăpăstii și prea puține poduri.
Și totuși...și totuși...atâtea povești suspendate între pământ și cer cu farmecul lor, am construit atâtea clipe incredibile, atâtea povești cu prinți, castele suspendate pe coline și vinuri roșii și seci, atâtea cuvinte și atât de multe mirosuri pe care tu nu le știi, atâtea palme pe care le-am ținut între ale mele și aș putea să ți le povestesc, încât mi s-a făcut rușine de nerecunoștința mea pentru tot și toate.
Într-o zi, am trecut pe lângă o magnolie roz și m-am gândit la tine. Cred că ar putea fi un început bun...